Sweet Cherry Flower / Why Do I Still Search?
[English]
Volume: The Seconds of Teardrops
Sweet Cherry Flowers
It rains sweet cherry flowers,
whitening your grave.
In the twilight of forgetfulness
I get up, I look at it... and weep.
It snowed not long ago over the sad cherry tree;
Its petals fell upon you
and covered the white flowers
I placed as pillow at your headstone.
And if it's winter or late autumn,
I'd still be seeing white flowers come down...
Their immortality forever snowing
My mournful soul and your dark grave.
© 2017 Carmen Silva
[Romanian]
Volum: Secundele Lacrimilor
Flori de cireş
Plouă cu flori de cireş
Albindu-ţi mormântul adânc,
În amurgul tăcut al uitării,
Mă ridic, îl privesc şi te plâng.
A nins nu de mult peste tristul cireş,
Se scutură floarea-i peste tine,
Şi-acoperă albele flori ce-am depus,
La căpătâi de pernă să-ţi ţie.
Şi de e iarnă sau toamnă târzie,
Eu tot vedea-v-oi flori albe căzând,
Ningând cu a lor veşnicie,
Al meu suflet trist şi-al tău negru mormânt.
© 2017 Carmen Silva
[English]
Volume: The Seconds of Teardrops
Why do I still search?
Moon, why do you sting me with your silver horn?
Why do you wish to break my heart?
Above the Sea, phantasm you have risen.
And without mercy
take the last hope I wished onto her shine…
Why do I love without love in return?
Why do I hope when stars go out?
Why do I still look for that kind of love;
and still believe in its blue sky?
Why does the Sea keeps drowning in herself?
Wave after wave, forever…
Why do the seagulls keep on gliding?
If winds of loneliness still blow…
Love me, Love!
I want to feel how the sun rises from the deep!
In early morning would kiss its golden shine
and walk upon the alley crossing above Time.
My Moon, you are so quiet…
looking upon me from the above.
Probably smiling, crying on not caring
of the eternal torment of a human’s life.
© 2017 Carmen Silva
[Romanian]
Volum: Secundele Lacrimilor
De ce mai caut încă?
De ce mă-nţepi cu cornul tău de-argint,
De ce sa-mi sfâşii inima, tu vrei,
O, lună…
…peste mare, te-ai ridicat, fantasmă…
Şi-mi iei fără de milă
Şi ultima speranţa pusă-n ochii ei?
De ce iubesc fără să fiu iubită?
De ce mai sper, când astrele se sting?
De ce mai caut încă-acea iubire,
Şi cred în adevărul ei senin?
De ce se-neacă-n mare unul după altul
Valul de spumă al propriei ei vieţi?
De ce planează încă pescăruşii
Dacă vuieşte vântul unei singurătăţi?
Iubeşte-mă, iubire, vreau să simt
Cum soarele se naşte din adâncuri
Şi să-i sărut în zori, cărarea ce-aş păşi
De aur şi lumină, întinsă peste timpuri.
Tăcută eşti, tu, luna mea,
Din ceruri mă priveşti…
Zambeşti probabil, plângi sau nu îţi pasă,
De chinul veşnic al vieţii omeneşti.
© 2017 Carmen Silva
